Si ne mai miram ca nu mai exista dragoste… (partea a II-a)

Carui barbat nu-i plac femeile? Stati! Nu imi raspundeti fiindca as putea si eu sa numesc vreo cativa… Dar cand spun barbat ma refer la intelesul arhaic, biblic al cuvantului. In primul rand le iubesti pentru farmecul lor, si in al doilea rand le iubesti pentru ca fac oameni. S-au scris pagini nesfarsite despre iubire, au curs rauri de cerneala peste albul imaculat al paginii si inca tot nu s-a spus de ajuns asa ca m-am gandit ca inca un strop pe altarul nesfarsit al celor ce o canta nu poate sa aduca o prea mare stricaciune. Vedeti voi, inteligenta, oricat de mare, nu e suficienta pentru a te curata de prejudecati.

Ani de-a randul suntem otraviti cu ideea de dragoste: de la Fat Frumos si Ileana Cosanzeana pana la Romeo si Julieta, de la Arthur si Guenevive pana la eroii timpurilor moderne… zi dupa zi, ceas dupa ceas se strecoara in fiinta noastra prejudecata dulce a iubirii.

Majoritatea traim cu ea pana la sfirsitul zilelor noastre, ne lasam subjugati de puterea inrobitoare a unui vis si cu cat inteligenta noastra e mai mare, cu atat prejudecata e mai voinica, pentru ca avem aparat s-o justificam.

Cum se face oare ca nicaieri in toate povestile noastre de iubire nu se pomeneste de chinul si corvoada – sau as spune, mai degraba – de dedicarea si lupta cea de zi cu zi si de ceas cu ceas pe care o presupune un asemenea sentiment. Toate sunt atat de simple acolo: scoti sabia, treci raul, lupti in trei sau mai multe etape, mori eroic sau macar esti ranit si gata, hop, ai si scapat pana la adinci batraneti sau pana pe lumea ailalta.

Nici pomeneala de efortul sustinut, de perseverenta de fiecare zi, de rabdarea de a-i asculta trancaneala sau a-i inghitii mirosul greu de bere, de grija cu care privesti la celalalt pana si atunci cand ti-e sufletul negru de suparare de dandanalele pe care le-a facut, de increderea neconditionata si uneori prosteasca in cuvantul celuilalt, de dizolvarea totala a sinelui in cel de langa tine, incat nu mai stii unde incepi tu si unde se termina el.

Dragostea – oare ce e dragostea? E doar o infatuare nebuna, e un iures hormonal, un defect psihic cu recurenta necontrolata? Atunci cand ne indragostim, lumea pare sa se opreasca din iuresul ei nebun, pentru ca un soi de nebunie temporara sa ii ia locul, iubirea erupe asemenea unui vulcan si dupa aceea se prabuseste, se retrage in matca ei, iar cind o face trebuie sa iei o hotarare, sa alegi, sa intelegi la cel mai profund nivel al fiintei tale daca radacinile voastre s-au contopit in asa masura incat e de negandit ca te vei putea desparti vreodata.

Fiindca asta e ceea ce numim dragoste. Dragostea nu inseamna a ti se taia respiratia, nu e incantare sau fior, nu e dorinta de a te imperechea in fiecare secunda a zilei, nu inseamna sa stai treaz in mijlocul noptii imaginindu-ti buzele celuilalt sarutindu-ti fiecare particica a corpului.

Nu, si nu rositi fiindca ceea ce va spun adevar este. Toate astea nu inseamna a iubi, ci doar simplul fapt de a fi indragostit, lucru ce ni se poate intimpla noua tuturor. Dragostea in sine e ceea ce a ramas dupa ce “a fi indragostit” a ars pana la ultima scanteie. Nu suna foarte apetisant, nu? Dar este, poate fi.

Dragostea e precum puiul de om in continua necesitate de ingrijire si atentie, e lacrima ce cade la despartirea de o viata, e oftatul greu in puterea noptii, e strigatul mut ce strabate departarea simturilor, e perechea de batranei mana in mana zambindu-si in apusul vietii lor, e dorinta si determinarea de a sta impreuna in fata vitregiilor vietii, e disponibilitatea de a renunta si a face compromis pentru binele general, e alegerea liber consimtita a doua entitati atit de diferite de a deveni „unul” cu toate bunele si relele celuilalt.

Dar nimic din toate astea nu se intampla fara de frecusul de zi cu zi, fara de eroziunea permanenta a eului egocentric si egoist.

Pagina: 1 2