Si ne mai miram ca nu mai exista dragoste… (partea I)

Bineinteles, la nivel enuntiativ sintem gata sa scuipam din noi cu o modestie perfect simulata tot soiul de maruntisuri pe post de defecte : „Of draga, imi mai ies si eu din fire, dar e omeneste nuuu?” sau “Of draga, beau cafeau cu zahar, dar numai o lingurita.” Dar dupa cum vedeti, nici macar atunci fara a ne dezvinovati intr-un fel sau altul.

E mult mai usor, asadar, sa dam ordine ce vor fi cu siguranta indeplinite, date fiind noua insine, fiindca nimic din egoul nostru autocratic nu e stirbit, iar falsa noastra maretie straluceaste mai intens ca niciodata. E greu si de multe ori dureros sa acceptam propriile defecte, asa incat pentru a le accepta pe ale celuilalt simtim adesea ca nu mai avem energie.

Dar nimic bun nu am auzit sa se nasca vreodata din apatie. Nici macar somnul. Ca popor am dat nastere „Mioritei”, insa nu de indolenta si apatie e patruns spiritul ei. Nu putem sta uitindu-ne cum timpul se scurge peste noi si zicand „ce o fi, o fi”, sperand ca intr-una din zile sa apra printul pe un cal alb sau frumoasa din padurea adormita, astea sunt mituri, dragii mei.

Si unde ar fi de altfel mandria si multumirea noastra, unde ar fi putinul nostru pierdut in celalalt, atunci cand totul vine intr-o forma perfecta si usor consumabila. Asta nu e dragoste, e fast-food la pachet. E adevarat, insa, ca e atat de usor si tentant, dar si atat de bolnavicios pe termen lung.

Un alt motiv pe care nu reusesc sa-l dibuiesc e faptul ca pierdem atat de multa vreme si suntem atat de preocupati in a ne tine biata inimioara in puf, nu care cumva sa fie ranita, nu care cumva sa bata in plus de stres, nu care cumva… sa traiasca. Pai de aia ne-a fost data? Nu. Nu de aceea. A fost lasata sa bata, sa bata cu putere pana la ultima suflare.

Trecutul ar trebui sa fie izvor de intelepciune, nu de inrobire, cine traieste din amintiri e un om deja imbatrinit si se indreapta cu pasi repezi spre groapa. Ne impietrim inima, impietrim noi insine de frica la amintirea suferintelor trecute si paralizam de-a dreptul cand trebuie sa intindem mana.

Oare cuvintele „Ceea ce nu te doboara, te face mai puternic” si incredrea intr-un maine mai luminos sunt pentru maimute? Si cum ramine cu cele doua lucruri fundamentale pe care le-am luat cu noi la plecarea din Gradina, libertatea de a alege si dorinta de cunoastere, pentru care nevoim oricum pe acest pamant, suntem dispusi sa renuntam atit de usor la ele numai fiindca ne e frica? Am citit undeva ca frica ucide mintea, eu zic ca ne ucide si ne impietreste cu totul.

Asadar priviti cu ingaduinta spre trecut, cantariti cu grija viitorul si traiti cu intelepciune prezentul, dar nu lasati teama de trecut si angoasa viitorului sa bintuie pustiind inimile voastre… si invatati sa iubiti ziua de maine si luna care vine si anul ce pare indepartat, proiectati dorinta de a iubi si dragostea voastra suficient de departe, sa nu se lase atinsa de nimicurile lui „azi” si suficient de aproape sa-l incalzeasca pe „maine”.

Caci nu e desfatare mai dulce decat glasul celui drag alinandu-ti nelinistea, nu e priveliste mai frumoasa decit unduirea serpuita a coapselor, taria sfioasa a sanilor, robustetea si forta incatusata a umerilor sau abandonarea inconsitenta si increzatoare a celuilalt pierdut in bratele tale, respirind usor si zimbind prin somn.

Iubim pentru ca putem, iubim pentru ca ne implineste, iubim pentru ca e mai bun decit cafeaua, iubim… dar cui ii pasa de ce iubim, atata vreme cat iubim.

Intr-un studiu american menit parca sa incurajeze colapsul demografic se spunea ca un om sanatos poate fi indragostit maxim 2-3 luni, dupa care totul se transforma in incredere, loialitate, obisnuinta etc. La categoria 1 an se inscriau cei in ale caror relatii intervenea diferenta de virsta sau de educatie, iar cei peste doi ani erau priviti ca pacienti cu probleme psihice, o mica obsesie aici, o trauma dincolo, atasament adictiv dincoace etc.

Poate e adevarat, poate nu, e drept ca imi vine greu sa distilez iubirea in diagnostic psihiatric. Dar tot atat de adevarat e ca pe termen lung, o relatie nu o poti intemeia doar pe fluturasii din stomac. E nevoie de munca, rabdare, vointa, din cand in cand cate o curea, fie ea tinuta in mana de femeie, fie de barbat, de respect si consideratie si cine mai stie de cate altele.

Indiferent de ce iese, calatoria e cea care conteaza, cu conditia sa existe o destinatie si sa nu fie facuta doar de dragul de a rascoli colbul drumului.

Ce concluzie trag? Poate nici una. In schimb, voi ce ati avut rabdarea sa ajungeti pina aici, puteti incerca sa rontaiti cateva pe marginea acestui eseu sau ce-o fi el, sa aruncati un zambet ingaduitor sau un cascat (condescendent, nu de admiratie) prelung inainte sa va coboriti ochelarii pe noptiera, sa priviti intrebatori in viitor, dar ce imi doresc cel mai mult e sa stiu ca am reusit sa va fac sa intelegeti…

… ca dragostea si a fi indragostit nu e unul si acelasi lucru si ca prima dintre ele nu e cutie de chibrituri din care poti aprinde la fiecare 5 minute un bat, ci e o flacara, o torta, a carei ardere trebuie sa ne straduim sa o pastram vie toata viata, luminindu-ne existenta pana in clipa suprema.

Dragilor, astea fiind zise va doresc din tot sufletul sa gasiti ceea ce cautati sau, celor pentru care cautarea s-a incheiat, sa pastrati bucurosi roadele stradaniei voastre. Eu… eu cine stie… eu va salut deocamdata de aici de pe tarmul incarcat de stranii miresme al Angolei, de unde zilele mele la vapor incep a se imputina vazand cu ochii, ducandu-ma mai repede acasa la cine mi-e drag. Sa va aveti bine pe unde sinteti, dragii mei.

Cu drag al vostru,
Lucian M.

Pagina: 1 2