Si ne mai miram ca nu mai exista dragoste… (partea I)

In ziua de azi totul se invirte in jurul banului, notiunea de familie e ridicata in slavi in toate filmele si in toate manifestarile, dar nu orice fel de familie, nuuu… tipul nou si proaspat de familie de ieniceri. Credeati ca au fugit timpurile acelea? Nu dragii mei, doar au evoluat si au traversat Atlanticul. E o mandrie in ziua de azi sa ai 15 copii din 10 casatorii si daca se poate sa fii casatorit a 11-a oara, bineinteles fericit si de asta data, si toti copii tai sa fie si ai ei si vice versa, dar sa nu existe un sistem de valori, ci doar o democratie perfecta, iar traditia inexistenta sau cel mult ca un cumul de valori indoielnice, fiindca ea, domnilor, a cazut cu totul in desuet.

Aristotel spune ca democratia este sistemul in care face fiecare ce vrea, iar Bergson e mai cuviincios ca Aristotel si zice ca democratia e singurul sistem compatibil cu libertatea si demnitatea umana, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selectiune a valorilor.

Deci democratia e sistemul social in care face fiecare ce vrea si-n care numarul inlocuieste calitatea… Triumful cantitatii impotriva calitatii, numara capetele toate si unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei. Si ne mai miram ca nu mai exista dragoste.

Pai cum ar putea cand dragostea e doi ca unul, nu „tonti” ca unul, cand oriunde in viata suntem invatati sa actionam dupa principiul minimei rezistente, cand virtuti precum rabdarea, fidelitatea, loialitatea nu sunt decit martiri pusi la zid si ucisi cu pietre spre bucuria draceasca a celor ce ne asteapta sa tampim.

Cum sa vrei sa iti mai traiesti viata impreuna cu cineva, cand in fiecare clipa ti se spune si esti hranit cu gandul ca a abandona e un lucru firesc, normal, cand exceptia s-a transformat in regula, cand agonisela si chinul tau de o viata se evapora sub presiunea unei hartii judecatoresti ce decreteaza sus si tare ca oamenii sunt liberi sa-si desparta drumul in viata, ca si cum a trai impreuna nu inseamna decit sex ocazional sub acelasi acoperis numit spatiu conjugal.

Am emancipat femeia de un secol incoace, acum incepem sa emancipam si barbatul: ii punem sort si cratita in mana, ba mai mult, chiar privim cu ingaduinta cum copiii nostri mai nou sunt crescuti de ei… si inca ne mai intrebam unde e dragostea.

Pai nu e fratilor, ca nu o lasam. Nimic din stradania si intelpciunea bunicilor nostri nu a mai ramas la noi, traim intr-un perpetuu Yellow Submarine, de parca toata viata ar trebui sa fie o bucata de placinta, iar exercitiul atit de necesar si poate dureros uneori al devenirii, din care iubirea insasi face parte, nu e decit o notiune pentru pustnici.

Eu unul nu pot fi pertinent decat din punctul de vedere al celui frustrat de faptul ca inca nu a ajuns a intelge iubirea intru totul si poate a intelege ce inseamna sa fii iubit, dar un lucru il stiu cu siguranta – fara visul ei ne-am usca, fara a lupta pentru dramul de fericire ce-l numim dragoste ne-am sfarsi chirciti sub povara singuratatii, fara sunetul blind si clar al vocii celuilalt ratacind in ungherele inimii ne-am ofili, fara genunchii, zambetul sau alunita de pe umarul drag noua – fara aceste mici si atat de nebagate de seama detalii in ochii oricarui altuia, ne-am pierde incet in negura noptii, mereu tanjind si mereu dorind.

Stau si ma gindesc de cele mai multe ori cum sa fac rotita sa mearga, care e secretul sau care e diferenta dintre cei ce ajung sa treaca pragul casei cu o femeie in brate de 10 ori si cei care o fac o data in viata. Sa fie raspunsul atit de simplu, ca unul e mai breaz decit altul. As fi un bou sa cred asta. Sa fie noroc sau coincidenta? Eu zic ca trebuie sa fie mai mult de atit.

Atunci cand incepem o relatie indeobste ne repezim precum doua muste bezmetice unul intr-altul nelasindu-ne timp nici macar sa respiram. Cind suntem adolescenti, lucrurile decurg mai usor fiindca nu suntem inca sclavi ai tabietului si nu avem de infruntat trecutul celuilat, in parte fiindca nu prea exista sau e scurt, si in parte pentru ca nu suntem destul de pervertiti sa o putem face.

Odata cu virsta insa, tabieturile ne inrobesc viata, si slava domnului, sunt cu gramada, incepind de la cele verbale, continuand cu cele de ordin cognitiv si sfarsind cu cele de ordin comportamental. Din aceasta faza incepind, ar trebui sa deschidem ochii de doua ori mai bine, dar spre nefericirea noastra se instaleaza peste noi tirania stapanitoare a eului: „Eu sint cel mai frumos, cel mai destept, cel mai si cel mai si cel mai…” si tot asa la nesfirsit.

Toate astea, nu la nivel declarativ, ci subliminal – fiindca e mult mai eficient sa conduci machiavelic din umbra, decit sa stai in lumina patrunzatoare a reflectoarelor, unde putreziciunea iese la iveala.

Sigur, cine ar vrea sa gindeasca despre sine ca-i mai lipseste cate una, cate alta, ca nu e tocmai un zeu facut doar din lumina, ca pe ici, pe colo, oglinda e ciobita si desi scrie ca suntem facuti dupa chipul si asemanarea Lui nu reflecatam intocmai asta.

A iubi e virtutea de a intelege si accepta defectele celuilalt, de a intelege si accepta ceea ce il imputineaza. Toti sintem gata sa iubim o fiinta perfecta si chiar gandim ca meritam, caci in orbirea noastra suntem departe de a ne vedea pe noi.

Pagina: 1 2