Omul care planta copaci

Pentru ca o fiinta umana sa-si dezvaluie calitatile cu adevarat exceptionale, trebuie sa ai norocul sa o poti observa in activitate de-a lungul anilor. Daca aceasta activitate e despuiata de orice egoism, daca ideea care o calauzeste e de o generozitate exemplara, daca e absolut sigur ca nu a cautat nici o rasplata si ca, mai mult, a lasat o amprenta vizibila asupra lumii, ne aflam atunci, fara riscul de a gresi, in fata unui caracter de neuitat. Acum vreo patruzeci de ani faceam o drumetie lunga pe niste coame de munte absolut necunoscute de turisti; in acea straveche regiune a Alpilor care ajunge pâna la Proventa.

Regiunea e delimitata la sud-est si la sud de cursul mijlociu al râului Durance, intre Sisteron si Mirabeau; la nord, de cursul superior al râului Drome, de la izvoare pâna la Die; la est, de câmpiile comitatului Venaissin si de peretii abrupti ai muntelui Ventoux.

Ea cuprinde toata partea de nord a departamentului Alpilor din Proventa de Sus, sudul departamentului Drome si o mica enclava din Vaucluse. in momentul in carte am pornit in lunga drumetie in aceste tinuturi pustii, am intâlnit doar stepe golase si monotone, situate cam la 1200-1300 metri altitudine.

Nu crestea pe acolo decât lavanda salbatica. Am traversat acest tinut in toata lungimea sa si, dupa trei zile de mers, ma aflam intr-o dezolare totala.

Mi-am ridicat cortul in apropierea unui schelet de sat parasit. Nu aveam apa din ajun si trebuia sa gasesc undeva. Casele, inghesuite ca un cuib batrân de viespi, desi in ruina, m-au facut sa cred ca odinioara a existat acolo o fântâna sau un put.

Am gasit, intr-adevar, o fântâna, dar era secata. Cele cinci-sase case fara acoperisuri, macinate de vânt si de ploi, capela cu clopotnita prabusita, toate erau orânduite asa cum sunt casele si capelele in satele locuite, dar toata viata din ele disparuse.

Era o zi frumoasa de iunie, cu soare, dar pe aceste pamânturi fara nici un loc mai adapostit si situate pe culme, aproape de cer, vântul sufla cu brutalitate insuportabila. Vuietul lui printre peretii goi ai caselor era ca mugetul unei salbaticiuni deranjate in timpul mesei.

A trebuit s-o pornesc mai departe. Dupa cinci ore de mers, insa nu gasisem apa si nimic nu-mi dadea vreo speranta ca voi gasi. Peste tot, aceeasi uscaciune, aceleasi ierburi lemnoase.

Mi s-a parut ca zaresc in departare o mica silueta neagra, in picioare. Am luat-o drept un trunchi de copac solitar. La noroc, m-am indreptat spre ea. Era un cioban. in preajma lui se odihneau vreo treizeci de oi, culcate pe pamântul fierbinte.

Mi-a dat sa beau din plosca lui si, putin mai târziu, m-a condus la stâna situata intr-o vale a podisului. isi scotea apa – excelenta – dintr-o scobitura naturala, foarte adânca, deasupra careia instalase un scripete rudimentar.

Acest om vorbea putin. E ceva caracteristic celor solitari, dar pe el il simteai sigur pe sine si plin de incredere in aceasta siguranta.

Era un personaj insolit in acest tinut dezolant. Nu locuia intro-o cabana, ci intr-o casa din piatra si se vedea foarte bine cum prin munca sa a reparat ruina pe care o gasise la venire. Acoperisul era solid si etans. Vântul lovind tiglele producea un zgomot asemenea marii pe plaja.

Gospodaria era in ordine, vesela spalata, parchetul maturat, pusca curatata si unsa; supa fierbea pe foc. Am observat atunci ca era proaspat barbierit, ca nasturii erau solid cusuti, ca hainele ii erau cârpite cu atâta migala incât locurile reparate erau aproape invizibile.

A impartit supa cu mine si, cum i-am oferit apoi si eu punga de tutun, mi-a spus ca nu fumeaza. Câinele, linistit ca si el, era binevoitor, fara slugarnicie.

Se intelegea de la sine ca voi petrece noaptea acolo; satul cel mai apropiat fiind la o zi jumatate de mers. si, pe deasupra, cunosteam perfect specificul rarelor sate din aceasta regiune. Sunt vreo patru sau cinci, situate departe unele de altele, pe coastele muntilor in desisurile de stejari albi, chiar la capatul drumurilor carosabile.

Sunt locuite de padurari care fac mangal. Niste locuri unde se traieste jalnic. Familiile, inghesuite unele in altele, in acest climat de o duritate excesiva, atât iarna, cât si vara, ajungând, in izolare, la o exasperare egoista. Ambitia irationala depaseste masura, in dorinta permanenta de a evada din acest loc.

Barbatii isi duc carbunele la oras cu camioanele si se intorc acasa. Calitatile cele mai solide se clatina sub acest permanent dus scotian. Femeile isi mocnesc ranchiunele. Totul e supus concurentei: atât vânzarea carbunelui, cât si banca din biserica, virtutile care se ciocnesc unele de altele, viciile care se lupta intre ele, bataia generala a viciilor si virtutilor, fara nici un ragaz. in plus, vântul, si el fara ragaz, irita nervii. Sunt epidemii de sinucideri si numeroase cazuri de nebunie, aproape intotdeauna ucigasa.

Ciobanul care nu fuma a mers sa caute un saculet si rasturna pe masa o multime de ghinde. incepu sa le examineze una dupa alta cu multa atentie, separându-le pe cele bune de cele rele. Eu imi fumam pipa.

Pagina: 1 2 3 4