Mananca, roaga-te, iubeste… sau siragul cu 109 margele

“Uneori, fericirea se afla la capatul lumii. Calatoresti ca sa ajungi la tine insati. Ca sa te descoperi.”
Elizabeth Gilbert

M-am gandit sa va povestesc azi despre o carte care mi-a readus in fata ochilor parti din mine, parti pierdute, regasite, vindecate si altele care inca mai suporta imbunatatiri: Mananca, roaga-te, iubeste de Elizabeth Gilbert.

Inca de la inceput aflu primul lucru dragut despre carte – si anume ca are structura unui sirag cu 109 margele! Cum sa nu iti placa metafora! 109? M-am intrebat de ce 109, care ar putea fi semnificatia si am aflat: siragul cu 109 margele este folosit de catre yoghinii din India in rostirea mantrelor, ajutandu-se de margele pentru a se concentra asupra rugaciunilor.

Pentru fiecare mantra rostita, rotesc o margea. Acest sirag se numeste japa mala, iar in Occident a fost adus de catre cruciatii medievali ajunsi in Orient si asa a aparut rozariul cu care probabil destui dintre noi suntem familiarizati.

O japa mala traditionala aduna 108 margele, numarul 108 fiind considerat extrem de fast – multiplu perfect al lui trei, suma cifrelor fiind noua, adica de trei ori trei. Trei – numarul care semnifica echilibrul suprem. Trei la numar sunt si capitolele cartii, intrucat autoarea e in cautarea echilibrului – cele 108 margele-povestiri sunt impartite in trei sectiuni in care suntem partasii experientelor din Italia, India si Indonezia.

Si pentru ca sincronicitatea chiar lucreaza, fiecare sectiune are 36 de povestiri-margele, “tinand cont ca scriu toate aceste lucruri in cel de-al treizecisisaselea an al vietii mele”, se destainuie autoarea. Dar ce-i cu a 109-a margea? Imediat aflu ca atunci “cand te rogi si degetele tale ajung la ea, trebuie sa intrerupi meditatia si sa le multumesti invatatorilor tai”, adica ghizilor spirituali care ofera indrumare.

Liz este o femeie in varsta de 31 de ani, scriitoare, jurnalista, casatorita, “un recrut ascultator – muncisem, nu ratasem niciodata un termen de predare, avusesem grija de cei dragi, de dintii mei si de relatia cu banca, votasem s.a.m.d.” si care incepe sa aibe indoieli asupra propriei cai pe care se afla, ajungand sa se intrebe daca “chiar totul in viata trebuie sa aiba legatura cu trebuie?”

In ultimii ani se intreaba ce ar trebui sa fie: sotie, mama, iubita, celibatara, italianca, gurmanda, calatoare, artista, yoghina? Si totusi, stie si ea ca “e mai bine sa-ti urmezi propriul destin imperfect decat sa traiesti o imitatie perfecta a vietii altcuiva.”

Liz locuieste intr-o “casa imensa” cumparata impreuna cu sotul ei si este nemultumita de consecintele anumitor alegeri pe care le-a facut in viata si care au facut-o ca, timp de “vreo patruzeci si sapte de nopti” sa se ascunda in baie si sa planga cu atata foc incat…

“In fata mea se intindea un lac de lacrimi, un adevarat lac al rusinii si fricii si confuziei si durerii in care traiam… N-am fost doar un spectator, am luat parte la crearea acestei vieti, de ce simteam ca nu-mi apartinea? De ce ma simteam atat de coplesita de datorie, prea obosita sa fiu si sprijinul financiar al familiei si motorul ei social, si cea care plimba cainele, si menajera, si viitoarea mama, si – pe apucate – scriitoarea?’’

Pe sot il iubea si il ura in aceeasi masura si totusi…

“Nu puteam sa il trezesc pentru a-i vorbi despre suferinta mea – la ce bun? E suficient sa spun ca in noaptea aia el inca era pentru mine si farul de la tarm, si albatrosul din larg. Singurul lucru mai greu de conceput decat sa plec era sa raman. Nu voiam sa distrug pe nimeni si nimic. Imi doream sa ma strecor in liniste pe usa din spate, fara sa provoc mare agitatie, fara urmari, si s-o tin intr-o fuga pana in Groenlanda.’’

Liz marturiseste ca intr-una din noptile in care a plans in baie, s-a intamplat ceva ce avea sa modifice radical cursul vietii ei – s-a rugat:

“M-am rugat. Asta a fost. Stiti si voi cum e asta – a te ruga. M-am rugat la… Dumnezeu. Era prima oara.”

Inceputul conversatiei religioase a fost stangaci si timid, ca al multora dintre noi in situatii similare:

“Tot ce-mi doream atunci era sa ma salvez. Realizand intr-un final ca atinsesem o stare de disperare din care nu mai exista iesire, care imi ameninta intreaga viata, mi-am zis ca cei ajunsi in astfel de situatii se indreapta catre Dumnezeu si ii cer ajutorul. Cred ca citisem asta intr-o carte.”

Cu o naturalete pe care nu am putut sa nu o remarc, Liz vorbeste cu creatorul universului ca si cand s-ar fi intalnit la o petrecere:

Pagina: 1 2 3 4 5 6