Fluturii schimbarii

“Nu sunt un om tocmai linistit”, imi marturisi el cu un ton de avertisment. I-am zambit: “Nici eu.” “Adica?” ma intreba el. “Adica sunt senina in sufletul meu, insa imi plac schimbarile si le provoc des. Asa simt ca sunt vie, ca traiesc, ca pot face lucruri, intelegi?… Bineinteles ca nu e usor de trait cu mine, trebuie sa ai inima tare, rezistenta, asa zice sotul meu.” “Esti maritata?” intreba el mai mult ca o concluzie. Se uita fix in ochii mei, cautand parca ceva.

I-am raspuns cu blandete. „Nu mai cauta. Intreaba-ma direct.“

„Ce sa te intreb?“

„Ce vrei.“

„Ce visezi acum? Ce schimbari vrei sa faci?“

“Hmmm, ti-as putea vorbi ore in sir. Lasa-ma pe mine, spune-mi tu, la ce visezi acum?”

„Si eu ti-as putea vorbi ore in sir”, zambi el retinut.

Am tacut amandoi. Ma gandeam la cum stateam noi doi acolo, doi straini pe peronul unei gari, balanganindu-ne picioarele incaltate in sandale pe scaunele de plastic rosu si omorand cele 40 de minute cate avea trenul intarziere.

El avea o geanta mica de voiaj, rosie, iar eu o valiza compacta, albastru inchis. Daca as fi fost un strain, as fi zis ca geanta rosie e a femeii si valiza mare albastra, a lui. I-am zis si lui. A suras, apoi a combatut: “Bine, e stiut ca femeile cara dupa ele mai mult bagaj decat barbatii.”

„Imi zici?“ ma intreba el brusc, rugator.

„Ce anume”, am tresarit, speriata un pic de tonul rugator din vocea lui.

“La ce visezi.”

La atatea… la schimbari de tot felul, la inceputuri, calatorii, oportunitati… de unde as fi putut sa incep?

Il intreb: “Stii filmul The Bucket list? Hai sa facem amandoi o lista cu visele noastre si sa ne oferim o vreme sa le implinim, ce zici?”

Nu stie filmul… “Nu-i nimic, il vezi azi – maine, nu e greu sa faci rost de el. Faci lista si ma suni apoi, sa imi spui.”

„Unde ne vedem?“ intreaba el.

Buna intrebare. N-as vrea tot in gara asta… ”Hai sa alegem un oras, un loc cunoscut, ceva.”

“ Venetia?” sugereaza el.

“Hmmm, cam aglomerat si cam multa lume. Altul? Trebuie musai un oras?”

“ Nu, sigur ca nu, la ce te gandesti?“

„ Hai sa ne vedem in Bucegi, la Sfinx, ii spun, peste sase luni. Ar fi grozav daca am tine amandoi un jurnal, in care sa ne notam experientele si visele… pasii, vrei?”

Fata lui s-a luminat. “Iti place la munte, deci! Si eu care credeam ca esti mai mimoza.”

Rad cu pofta. “Aha, de aia imi propuneai Venetia!“

“Cam da”, recunoscu el.

Dam mana ca la pariuri, ne privim in ochi: doi straini, cu sufletele frematande si indoite. Zambesc incurajator: “Hai ca ne mai auzim si la telefon pana atunci, nu disparem in ceata, bine? Ai cartea mea de vizita, ma gasesti…”

“Bine”, accepta el vizibil usurat. “O intrebare: sotul tau o sa te lase pe munte? Si sa faci schimbarile pe care le visezi?”

“Ce inseamna… sa ma lase?”, il intreb razand cu pofta, in timp ce urc in tren. Zambeste fericit si imi face semn cu mana. Ma asez pe locul meu si scot agenda. Imi incep lista!

In agenda mea, un citat din George Bernard Shaw, scris cu mana mea (dar cand si de unde, nu imi amintesc?!): “People are always blaming their circumstances for what they are. I don’t believe in circumstances. The people who get on in this world are the people who get up and look for the circumstances they want, and if they can’t find them, make them.”

Desenasem cu stiloul cativa fluturi pe aceeasi pagina.

de Andreea Dragomir
http://www.andreeadragomir.blogspot.com