Cum a reusit un om atat de imperfect sa atinga perfectiunea?

Vorbeam ieri cu cineva despre poezie, si mi-a spus ca l-a cunoscut pe Nichita Stanescu. Recunosc, sunt indragostita de el, si mi-am reamintit cateva din versurile care mi-au ramas ascunse undeva in suflet. Nu cred ca am mai intalnit vreodata ceva scris cu atat de multa tandrete.

“Ea era frumoasa ca umbra unei idei, -
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatra proaspat sparta
a strigat dintr-o limba moarta…

Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Razanda si planganda cu lacrimi mari
era sarata precum sarea
slavita la ospete de barbari.

Ea era frumoasa ca umbra unui gand.
Intre ape, numai ea era pamant.”

Uneori ascult vocea lui blanda vorbind despre viata si despre moarte…

“Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi pana la urma sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile si adversitatile noastre. Ma-ntreb: noi, la capatul vietii noastre, ce-am lasa in afara? Banuiesc ca putem lasa niste sentimente. Mai putin de ura, intrucatva de patemi dar… de dragoste mai ales.”

S-au spus atatea despre viata lui… unele bune, altele rele. Iar eu nu reusesc sa inteleg… cum a reusit un om atat de imperfect sa atinga perfectiunea? Recitesc astazi cuvintele lui, sperand ca voi afla secretul.

de Corina Marin