Sufletul meu nu ar sti ce este curcubeul, daca ochii mei nu ar sti ce sunt lacrimile

Cat de frumoase sunt aceste cuvinte…Mai ales auzite din gura unui copil bolnav. Sunt fascinata de oamenii ale caror vorbe devin curcubee pentru sufletul meu si ma voi bucura intotdeauna sa vi-i prezint:

“Ma numesc Aisha Chaudhary si am 15 ani. M-am nascut cu o boala imunitara si cu speranta de viata de numai un an de zile. Am fost supusa la un transplant de maduva osoasa la 6 luni. Recent m-am imbolnavit de o boala serioasa, fibroza pulmonara, o intarire a tesutului pulmonar, ca efect secundar al transplantului. Din cauza bolii, viata mea a fost plina de provocari. M-am simtit adesea ca pe o barca care se balanseaza. Astazi, as vrea sa impartasesc cu voi 5 lectii importante pentru calatoria mea.

Ai nevoie de dovezi?

“Un barbat intra intr-o frizerie pentru a se tunde. Frizerul il primeste si, cum se face in astfel de ocazii, incep sa intretina o conversatie pe diferite subiecte mai mult sau mai putin lipsite de importanta. Ajungand din intamplare la subiectul Dumnezeu, frizerul spune: “Nu cred ca exista asa ceva.”

Clientul intreaba: “De ce spui asta? ”
“Trebuie doar sa iesi pe strada sa vezi ca Dumnezeu nu exista. Daca ar exista Dumnezeu, ar mai fi atat de multi oameni bolnavi? Ar mai exista copii abandonati? Daca Dumnezeu ar exista, nu ar mai exista suferinta sau durere. Nu-mi pot imagina un Dumnezeu care sa permita toate aceste lucruri.”

Despre iubire: Ceea ce nu am iubit, am pierdut

Cred ca astazi e timpul sa-mi numar pierderile. Pentru ca am uitat sa iubesc multe lucruri.

Am uitat pentru mult timp sa iubesc locurile in care m-am nascut. N-am iubit zilele de sarbatoare cand in orasul meu nu era nimeni pe strada. Nu am iubit castanele care mi-au cazut in cap pe bulevardul copilariei mele. Nu am iubit momentele in care credeam  ca mama e suparata pe mine. N-am iubit faptul ca eram copil si cei din jur erau mari si puternici. N-am iubit prima zi de scoala. N-am iubit cantecul “Pe vaporul clasei I”. Nu i-am iubit pe colegii care ma tranteau in zapada.

Oscar si Tanti Roz, teatrul Bulandra

Oscar si Tanti Roz sau cum sa traiesti intr-o zi cat pentru zece ani

Oare cum am putea sa facem asta? Oare cum am putea sa-i oferim clipei atata semnificatie, incat sa ne umplem sufletul intr-o zi cat pentru zece ani? M-am intrebat de multe ori cum pot face sa traiesc mai intens fiecare clipa si aseara mi-am reamintit raspunsul. Da, mi-am reamintit, privind in ochi un copil de varsta unei zile, adica 10 ani: pe Oscar, din “Oscar si Tanti Roz.”

Piesa asta de teatru ne pune fata in fata cu realitatea (pe care sufletul nostru o intuieste, in cotloanele lui profunde) lipsei de viata din viata noastra. Si cine ne poate face sa fim mai sinceri cu noi insine in a recunoaste cat de amortiti suntem in interior, decat un copil? De unde putem invata mai bine decat de la un copil noutatea ochilor cu care privim lumea, lipsa de imbacsire a sufletului cu care percepem ceea ce privim… sinceritatea cu care ne raportam la oameni, la viata si la moarte…

razboiul din Afganistan, Alberto Cairo

Despre miracole mici si suflete mari

Astazi am sa va prezint o poveste pe care am urmarit-o cu lacrimi in ochi si cu certitudinea ca in fata mea se vorbeste despre un miracol. Nu un miracol din acelea pe care mintea nu le poate concepe, ci un miracol mic, simplu, pe deplin omenesc. Miracolul incluziunii, al compasiunii si al demnitatii umane.

Alberto Cairo este mesagerul acestui miracol, intr-o poveste de razboi din Afganistanul anilor ’90. Urmarind discursul lui, mi-am reconfirmat banuiala ca, poate, si asta e una din misiunile razboiului: sa scoata la iveala tot ce se afla mai bun in sufletele noastre de fiinte omenesti.

brad de craciun

Colindele si resorturile sufletului nostru

De ani de zile, sufletul meu reactioneaza instantaneu in primele secunde in care aude un colind cantat de Stefan Hrusca prin ochi umezi si un amestec de bucurie si de tristete greu de descris.

Si ma intreb ce resorturi din sufletul meu sunt activate prin aceasta voce calda si aceste versuri de un parfum arhaic cu aroma de sfintenie. Si-mi dau seama ca sunt aceleasi resorturi care imi sunt activate de fiecare data cand imi permit sa imi deschid inima catre tot ceea ce exista pe acest Pamant, indiferent daca se numeste tristete sau bucurie, suferinta sau iubire, agonie sau extaz. Sunt acelasi resorturi care pot transforma nostalgia copilariei in bucuria momentului prezent si frica de viitor in puterea de a ne abandona in virtejul vietii.

Dragostea care vede…

Astazi m-am gandit la un subiect extrem de sensibil despre unul din lucrurile cele mai frumoase si mai grele ale vietii noastre: casatoria.

Desi cu totii vrem relatii care servesc sinelui in totalitatea lui, vedem zilnic in jurul cuplurilor de casatoriti un zid de inchisoare invizibil, alaturi de opacizare a privirii, o resemnare in mers si o disperare tacuta, desi adesea nerecunoscuta.

Insa casatoria nu trebuie sa fie o inchisoare. In final, ea este ceea ce doi oameni au facut din ea. Insa societatea noastra s-a implicat foarte mult in crearea modelului de inchisoare a fericirii maritale, care este, in esenta, un model al vinovatiei celor casatoriti: