Universul este un câmp de luptă sau un teren de joacă? Iată o întrebare care se justifică, în lumea în care trăim astăzi.
Pentru ca lumea dragă în care trăim pare că e mai mult câmp de luptă. Uneori pare că nu avem timp să respirăm de la atâția dușmani, grenade, garduri de sârmă ghimpată, cazemate, gloanțe reale sau imaginare.
Da, uneori pare că este un câmp de luptă sau o junglă. Ce facem când ne trezim și vedem realitatea în care trăim din această perspectivă?
Cum transformăm lumea dintr-un câmp de luptă într-un teren de joacă, fără să trăim izolați social?
O întrebare care, atunci când privim din perspectiva războiului, pare imposibilă.
Ceea ce uităm însă e că în interiorul nostru se întinde, pe hectare nesfârșite, un teren de joacă al miracolelor. Și pentru că privim prea mult în afară, ne confirmăm din ce în ce mai mult că hectarele de joacă se transformă în fiecare zi în câmpul de luptă al coșmarurilor individuale și colective. Vedem lumea din ce în ce mai mult prin ochii luptei, care pare foarte reală, însă reprezintă doar o bucățică de realitate condiționată.
Vedem lumea prin ochii atentatelor și al grozăviilor care se întâmplă peste tot în lume, care sunt foarte reale, însă nu reprezintă în totalitate adevărul acestui univers.
Da, este o parte de realitate. La nivel mai mare trecem prin ea pentru a purifica multe percepții legate de bine/rău, și de judecata a ceea ce credem că e bine sau rău.
La un alt nivel, e nevoie să facem pace cu câmpul de luptă din noi, să privim în ochi războiul nostru interior. Să scoatem la lumină toate părțile din noi care se luptă una împotriva alteia. Să liniștim tot războiul care urlă în noi. Acceptându-l. Pentru ca astfel ni se deschide în fața ochilor posibilitățile miraculoase ale terenului de joacă nesfârșit.
Singurul lucru care ne ține prizonieri în luptă și suferință este propria noastră gândire. “Noi suntem cei care corupem datele ADN-ului propriu, permițând să-l pătrundă doar frecvența care activează cele mai primitive componente.” (Cheile Genelor)
Așa că tot de noi depinde să facem saltul pe frecvența miraculosului, al noii realități co-create în colaborare cu Dumnezeul terenului de joacă cu Universul.
Schimbam perspectiva, oferim o poveste, un context diferit. Repetam trairea pana cand povestea devine realitate.
Da, solutia e simpla:)) Multumim pentru comentariu.
Acum două zile am primit notificarea postării. Cu interes, cum fac mereu la notificările primite de aici, am intrat efervescent să citesc. Găsesc o întrebare.
Aparent, scăpându-mi sensul, rostul ei, zic eu că este o eroare de postare, prin care apare doar titlul.
Dau refresh, F5-F5-F5… Well, swipe down, de fapt, sperând să apară și textul articolului… Trec orele. Multe. Swipe-ul continuă, desigur. În mod Snooze, încă 5 minute de somn…
După multe F5-uri (adică swipe-uri obositoare pentru smart-phone-ul care uneori, prea des, e mult mai smart decât proprietarul său), îmi pică fisa. Cu zornăit hitchcockian. Ori nietzscheian, dar era prea greu de scris, iar freudian trimitea mai departe decât Jung, care oricum era departe…
Este o întrebare, poate retorică, poate cu “temă pentru acasă”, dar poate nu numai.
Și gândurile mele intră în vrie, cu mine în ochiul furtunii. Poate este, simplu, o întrebare care chiar așteaptă răspunsul ei pereche, așa cum facem și noi, prea mulți, prea des, prea mult…
Bine, bine! Este o întrebare, interesantă, incitantă, surprinzătoare prin adâncimea dar și scurtimea ei. Răspund la fel? Scurt, mistic de laconicizat, ori răspund cu gândurile mele?
For short, că tot nu pot eu chestia cu “for short”… Eu când am o părere… păi chiar o am. All In. Și eu când vreau să fluier… well, scriu, că fluieratul îmi iese și mai prost decât scrisul! Anyway… Here I go…
Întrebarea mi se pare un silogism retoric, cu a treia premisă, de concluzie, lăsată la înțelegerea cititorului. 1- “Lumea este un câmp de luptă”. 2- Ar trebui transformat “într-un teren de joacă”, fără izolare socială… Cum cele două premise mi se par eronate, în mintea mea silogismul devine sofism… Pentru a nu jigni, voi explica:
Primul gând a fost că Lumea este un câmp de joacă, iar luptele sunt mereu pe un teren. Sau așa ar trebui să fie. În stilul “MASH – 4077”. Cei care au văzut serialul vor înțelege. Cei care nu l-au văzut sper să-l vadă. Măcar din curiozitate. Merită timpul. Merită mult mai mult decât timpul.
Al doilea, referitor la condiționarea “fără să trăim izolați social”. Transformarea câmpului în teren, ori, în părerea mea, a terenului în câmp, implică rareori izolarea socială. Izolarea este inclusă mai mult în monahism, în vreun zbucium de creație artistică, ori în depresia severă, cronică.
Atunci când te refugiezi din oricare Câmp sau Teren. Când Realitatea te doare atât de rău, te schimbă atât de tare în Ființa ta, încât izolarea este, devine din păcate, ultimul Refugiu. De cele mai multe ori doar o Evadare efemeră și inutilă, mai ales în depresie. Dar, simptomatic, ajută. Măcar placeboian. Mai ales dacă în lipsa umerilor umani de sprijin, există “umeri” de cărți. Ori de “DaMaiDeparte”.
Gândul trei. Ăla care scapă rău de tot din intenția auto-cenzurii de “for short”. Mea Culpa însă. Eu chiar nu pot chestia cu “for short”. Am zis, nu?!
Universul din titlu (adică Lumea din întrebare) sunt mai multe. Dar asta e o altă “long story” a mea. Ideea e că sunt cel puțin două… well, două importante pentru specia noastră de mamifere cotropitoare ca un virus a acestei micuțe planete albastre (vorba lui Carl Sagan, eroul meu din copilărie, de oricând, din “Pale Blue Dot” și “Cosmos”, că nu pot scrie ceva să nu amintesc de el!).
Universul Interior și Exterior. Cam ca la spălătoriile auto. 😉
Universul Exterior nu îl putem schimba. Are legile lui inexorabile. Putem contribui, poate, puțin, în stilul Butterfly Effect. Dar nu îl putem schimba. Einstein știe. Poate vom reuși vreodată să manipulăm Timpul, Materia, Spațiul. Space-time. Poate. Așa cum am manipulat până acum Micuțul Punct Albastru, cum ne manipulăm între noi ca indivizi ori grupuri. Ajungând de la Joacă, la Războaie. Vom face altfel când și dacă vom descoperi Călătoria în Timp și Spațiu?! Bleah. Suntem pe calea greșită. Demult. Mereu.
Și mai și facem scenarii mentale, literare, științifice ori cinematografice despre posibila și dorita Întâlnire de Gradul Patru.
Vai și amar de extratereștrii care ne vor întâlni. Mai bine ar face o întoarcere tahionică de 180°, spre Casă ori spre alte civilizații, căci noi (încă) nu suntem o Civilizație. Asta dacă nu au făcut-o deja. Eu cred că au făcut-o. Și nu doar o singură dată.
Universul Interior. Veste bună este că p-ăsta, din fericire, îl putem schimba. Vestea proastă, chiar afurisită de rea, este că nu o facem. Nu o facem, cu obstinație.
Inerția prejudecăților sociale, toată istoria tristă ne apasă prea greu pe umerii conștiinței individuale și sociale, și ai Ființei Interioare care am putea deveni.
Da. Sunt un idealist fără tratament, fără șansă de recuperare. Sunt un idealist Terminal. Cred în Ființa Interioară Elevată, cred în Bunătatea Fundamentală a Speciei Umane! Chiar de știu că are caracteristicile și comportamentul unui virus cotropitor și distructiv. Pandemic.
În esență, eu cred că tot, absolut Tot ce ține de Viața efemeră a “virusului” numit Umanitate, ține de Joacă și de Artă. Tot ceea ce învățăm este prin Joacă. Tot ce facem tinde a deveni o Artă.
Joaca din copilărie, din școli, din viață, rămâne, sau ar trebui să rămână tot restul existenței fiecăruia, o Joacă. Prin joc totul se descoperă, se învață mai ușor, mai plăcut, mai bine.
Arta este tot ceea ce facem ca urmare a Jocului descoperirii, a învățării continue.
Arta vorbitului, comunicării, scrierii, a conversației (vb. Ilenei Vulpescu), a relaționării sociale, a gătitului, a curățeniei (de orice fel), a cântatului, picturii, sculpturii, actoriei, muncii, gestionării timpului (!), pragmatismului individual ori social inerent “reușitei în viață”, regăsirii de sine, percepției realității alunecoase, arta de a iubi, arta de a face bine semenilor, a înțelegerii vieții în complexitatea ei sufocantă… Dar, din păcat, nu din păcate, și Arta Războiului… Căci totul este o Joacă și o Artă.
Așa cum spune și Roger Waters din Pink Floyd în “Eclipse”… Tot ceea ce ești, ce ai trăit, ce ai devenit, este guvernat de Soare. Dar Soarele este întunecat uneori de un pietroi sterp, uriaș, Luna, cu a sa Parte Întunecată.
Pietroiul nostru este Războiul, cu al lui parte întunecată, Mentalitatea noastră distructivă prin rapacitate, indolență și ignoranță! De genul că în casa ta, cuibul tău, cureți, ștergi praful, nu arunci gunoi prin colțuri. Dar planeta a devenit Coșul de Gunoi. Fără Reciclubin.
În concluzie. Again, deloc “in short”.
Joaca și Arta care ne definesc ar trebui să fie guvernate de două caracteristici, intrinsec legate.
Iubirea, care nu este un sentiment ci o calitate, o aptitudine, un talent al Ființei Interioare. Iubirea, așa cum greșit o înțeleg mult prea mulți oameni, nu este egoistă, față de o persoană, față de un obiect, nu înseamnă “a obține”. Iubirea este un “pinnacle”, un vârf lipsit de aroganța cuceririi, este o Cale, nu o Destinație. Este singurul, chiar singurul “lucru” care ne poate salva. Ca indivizi, dar și ca specie.
Desigur, împreună cu Sufletul Geamăn. Empatia. Căci Iubirea este Interioară. Cu scop, cu target, cu obiectivizare. Condiționată.
Empatia, Sora Geamănă, este Iubirea Supremă. Nu are nevoie de scop, de destinație. Nu este condiționată. Este Iubire Pură.
Iubirea și Empatia, cred eu, ne pot salva.
În concluzia concluziei:
Toate articolele prezentate pe acest site sunt interesante și elevatoare în planul Ființei Interioare, a regăsirii ei și mai ales a găsirii Rostului ei, dar în concordie cu succintul 😉 meu comentariu sunt:
“De ce să dăm mai departe” de Veronica Însurățelu
și
“Tu ce vrei să-ți aducă Moș Crăciun” de Mihaela Marinaș
dar mai ales
“Love It Forward! Iubește mai departe!” de Ruxandra Ioana Stoica, 20 decembrie 2017.
Răspunsul la întrebare devine acum simplu, laconic de simplu.
Cu Iubire și Empatie.
Doar așa putem transforma oricare Teren de Luptă într-un Câmp de Joacă.
Iar această transformare pornește din fiecare dintre noi. Individual. Ca să devină o nouă prejudecată socială în mușuroi.
Prin Joacă și Luptă.
Prin Lupta regăsirii Ființei Interioare.
Prin Arta de a trăi frumos.
Chiar și prin Joacă.
Vine cineva la o Fața-scunselea?
O splendoare de comentariu, Dragos! Multumesc ca onorezi site-ul meu cu ideile tale atat de frumoase.
Mulțumesc pentru aprecierea atât de personală, atât de altfel, Mihaela!
Am aflat, printr-o Joacă a Vieții, că sinonim al “interminabil” și “haotic” poate fi “splendoare” 😉
Eu am comentat, prima oară aici, deși de multe ori am simțit impulsul, datorită unei probleme tehnice, prin care mie îmi apărea în corpul articolului un singur text, o întrebare:
“Cum transformăm lumea dintr-un câmp de luptă într-un teren de joacă, fără să trăim izolați social?”
Atât îmi apărea, până acum, altfel nu aș fi comentat.
Acum, citind întregul corp al articolului, revin. Și spun că nu aș fi comentat. Cel puțin nu așa cum am făcut-o. Deloc.
Din trei motive.
Primul, că argumentarea ta este perfectă. Literar, dar și ideatic. Greu de răspuns în concordie, cu atât mai greu de combătut argumentativ.
Al doilea, că subiectul articolului, din doar întrebarea care mie îmi apărea, m-a dus în altă direcție, nu greșită, ci doar altă. Astfel eu am crezut că te referi la “problema” generală a umanității, a Războiului, a “bolii” noastre sociale. (Btw, eu mă refeream că Lumea este, totuși, un “teren de luptă” la modul olimpic, sportiv, dar site-ul nu permite editarea)
Citind acum întregul corp al articolului, înțeleg că te referi la problemele individuale, mai ales de cuplu. Adică profesional.
My bad. Știind celelalte articole, ar fi trebuit să înțeleg, din prima.
Al treilea. Ăla rău. Ăla pe care nu cred că ai vrea să-l auzi, să-l scriu. Nici eu nu aș vrea să-l scriu. Cu atât mai puțin, empatic în locul tău, să-l primesc.
Ești o Voce. Că această Voce și-a găsit vocația și că, mai mult, a devenit profesie, este nu doar de admirat. Este chiar o Magie.
O Magie a Jocului Vieții, cu Lupta Ta, desigur, care a contribuit major.
Against all odds. Știu asta. I was there…
Dar, că eu mereu sunt cu Dar-uri, uneori dorite, alteori daruri grecești, gen Calul Troian, că nu degeaba am cică 50% sânge grecesc, de care nu sunt deloc mândru, am mereu un “dar”.
Toate articolele de pe DaMaiDeparte imi plac mult. Nu doar că-mi plac, dar m-au și ajutat mult. Pornind, mai ales, de la cel despre Regele Mihai. Și multe altele, ca cel asociat, despre “Love It Forward”. Au însemnat mult pentru mine!
Așa cum multe articole ar însemna mult pentru mulți.
Dar, eternul Dar, ce facem privitor la monetizare?
Trebuie să trăim, să plătim facturi…
Anyway, gândul meu este că mi-ar plăcea tare mult să citesc scrieri ale tale, separate de “job”, nu doar “teaser-uri” profesionale…
Chiar ai o Voce.
O astfel de Voce nu are preț.
Trebuie să aibă o retribuire.
Necesară Vieții.
Dar nu ar trebui să aibă un preț.
Nu ar trebui dată ca un “teaser”.
Ascultă Mozart, ori Bach, ori Verdi… ori Vivaldi…
Privește Monet, ori Cezanne, un Gaugain…
Citește Balzac, Saint-Exupery, Jane Austen… random…
Da, trebuie să trăim.
Dar, în acest Joc al Vieții, ciudat, haotic, putem dărui.
Eu consider că ai o Voce.
O Voce care poate dărui.
Cu apreciere,
Dragoș
Multumesc pentru comentariu, aprecieri si sugestii, Dragos! In ce fel simti tu ca as putea darui mai mult prin Vocea mea? Sunt deschisa la observatiile tale.